Când luăm decizia de a divorţa, deseori ne gândim la impactul separării asupra copiilor.

Oare cum ar fi mai bine pentru ei?

Ce am putea face ca să treacă cât mai uşor peste despărţirea părinţilor?

Cum îi putem susţine pentru a fi mai departe echilibraţi în viaţă? 

În situaţia în care mediul familial este unul abuziv din punct de vedere fizic, emoţional sau al consumului de substanţe, despărţirea părinţilor poate avea un impact pozitiv asupra copiilor. Însă este de dorit să luăm în calcul şi implicaţiile ulterioare. Atât atitudinea noastră cât şi acţiunile ulterioare pot ajuta sau îngreuna modul în care ei vor procesa acest eveniment. Tocmai din acest motiv, este bine să înţelegem, pe cât posibil, ce se petrece în interiorul fiului sau fiicei noastre pentru a preîntâmpina şi/sau a atenua impactul emoţional pe care îl are acest eveniment în viaţa psihică a copilului.

Cum resimt copiii divorţul?

Părinţii şi familia în general reprezintă stâlpul de susţinere, plasa de siguranţă, sistemul de referinţă al copiilor. Mici fiind, ştim că depindem de părinţi pentru a supravieţui. Ei ne acordă atât sprijin material: un cămin, hrană, îmbrăcăminte, cât şi susţinerea emotionala: sunt prezenţi, dându-ne atenţie, afecţiune, apreciere şi susţinere la nevoie. Nu putem să supravieţuim fără ei!

La anunţarea divorţului, în lumea celui mic are loc un cutremur. Toate reperele cunoscute, pe care se puteau baza până în acel moment, par să dispară. Mediul devine instabil, nesigur, uneori chiar ostil. Frica că va fi părăsit, abandonat, poate fi copleşitoare. De aceea modul în care dăm aceasta veste este un pas important. 

Un altul este cel în care unul dintre părinţi se mută, părăsind căminul familial. Este de dorit ca, în ambele cazuri, cel mic să fie ascultat, înţeles, poate liniştit dacă este cazul.

Conţinerea trăirilor, fie ele de frică, furie sau tristeţe este un pas esenţial. Asigurarea că cei doi părinţi îi vor fi alături, chiar dacă nu vor mai forma un cuplu, îl ajută pe cel mic să se simtă în continuare în siguranţă. 

Ce se întâmplă în aceasta perioadă?

Evident, pentru un copil, divorţul aduce o schimbare. El este resimţit ca o pierdere, fie că e vorba despre plecarea unui părinte sau dispariţia familiei că întreg, aşa cum era ea văzută până atunci. Întreaga percepţie asupra lui însuşi, a lumii şi a vieţii în general se poate schimba. În timp mediul poate fi perceput ca fiind un loc nesigur, în care neprevăzutul îşi face apariţia la orice pas, poate chiar ostil.

Toate acestea sunt deseori accentuate şi pe fondul lipsei de susţinere din partea celor doi părinţi care, aşa cum este normal, îşi trăiesc propria traumă, cea a pierderii partenerului, a singurătăţii, poate a trădării.

De cele mai multe ori şi adulţii sunt copleşiţi de emoţii dintre cele mai puternice:  furie sau chiar ură faţă de partenerul care a plecat, frica de a rămâne singur, afectarea stimei de sine, “nu am fost capabil să ţin pe cineva alături de mine”, neîncredere în propriile forţe. Blocaţi în propriile emoţii, părinţii pot pierde din vedere trăirile copiilor, neacordându-le atenţia de care cei mici au nevoie. 

Copii, “lumina ochilor noştri”, pot deveni într-o clipă, chiar fără să ne dăm seama arme cu care să rănim partenerul. Tăierea comunicării cu părintele care a plecat, comunicarea prin intermediul copilului, prezentarea celuilalt părinte într-o lumină nefavorabilă sunt situaţii des întâlnite. În aceste situaţii copiii pot deveni peste noapte monedă de schimb în lupte de putere surde şi nesfârşite.

Toate acestea transmit celui mic mesaje confuzante, dureroase, şi îl vor face să traiesca o durere mai mare decât cea produsă de plecărea părintelui şi dizolvarea familiei.

Afectarea copiilor în funcţie de vârstă

Psihologul Scott Carroll este de părere că impactul psihologic cel mai mic este în situaţia în care divorţul are loc când copilul are sub 2 ani. Deşi încă de la acea vârstă ei pot avea amintiri, de cele mai multe ori afectarea are loc la nivel emotional- prin dispariţia unei persoane de ataşament din proximitate- dar mai puţin la nivel cognitiv. 

Începând de la vârsta de 3 ani, potenţialul de traumă emoţională creşte, atingând un maxim la 11 ani. La această vârstă, copilul înţelege semnificaţia relaţiei parentale, dezvoltând un ataşament faţă de ambii părinţi şi faţă de familie ca întreg.

La toate acestea se adaugă lipsa independenţei şi o creştere a egocentrismului ca factori ce accentuează dificultatea de a integra divorţul, dar mai ales conflictul. Cu cât acest conflict se desfăşoară în faţa copiilor, cu atât este mai dureros.

Odată ajunşi la adolescenţă, şansa că divorţul să fie înţeles şi acceptat de tânăr este mai mare. De multe ori acesta devine un avocat, “cel mai înţelept din cameră”.

Reacţiile copiilor după divorţul părinţilor

Reacţiile pe termen scurt pot fi diferite de la un copil la altul:

• Unii copii vor accepta cu dificultate evenimentul, încercând din răsputeri să îi împace pe părinţi. Văzându-i poate trişti, vor face tot posibilul să îi înveselească, făcând glume, ajutându-i mai mult şi fiind mai prezenţi, spunându-le vorbe frumoase sau făcându-le cadouri precum desene, diverse obiecte create de ei;
• Sentimente precum vinovăţia şi ruşinea îi pot copleşi pe mulţi dintre aceşti copii. De multe ori copii se simt vinovaţi pentru despărţirea părinţilor. Ei îşi vor reaminti de câte ori cei mari s-au certat pe subiecte legate de modul de creştere, de greşelile pe care ei le-au făcut şi îşi vor asuma responsabilitatea neînţelegerilor dintre părinţi. Ruşinea de a face publică despărţirea apare şi ea, a avea părinţii divorţaţi reprezentând pentru unii copii un stigmat;
• Anxietatea- o frică fără un motiv anume- îşi poate face apariţia, alături de frică de a fi respins şi abandonat. Acestea sunt deseori legate de neîncrederea în oameni şi în lume în general;
• Tristeţea şi retragerea sunt şi ele reacţii des întâlnite. Cei mici pot încerca din răsputeri să îşi gestioneze trăirile căutând singuri răspunsuri la întrebările care îi frământa;
• Mulţi copii vor încerca să atragă atenţia asupra lor, uneori într-un mod negativ. Ei vor fi mai furioşi, având o atitudine opozantă. Vor lua note proaste la şcoală şi posibil chiar să devină violenţi cu colegii- bulling- sau obraznici cu profesorii. Furia copleşitoare va fi îndreptată în acest caz pe cei apropiaţi;
• Rolul de victimă a abuzurilor, a bulling-ului poate avea drept cauză gândul că nu va fi văzut, acceptat decât dacă va face pe plac celorlalţi. Acestea sunt consecinţe ale unei imagini în care se simt diferiţi, inferiori, nemeritând iubirea celor din jur;
• Încremenire emoţională poate fi o cale de a evita durerea. Incapacitatea de a mai simţi propriile emoţii, dar şi de a empatiza cu ceilalţi poate afecta relaţiile lor cu cei din jur;
• Şi reacţiile somatice îşi fac apariţia în unele cazuri– insomnie, dureri de burtă, probleme de piele sau scăderea imunităţii care vine cu diferite boli;
• Scăderea capacităţii de concentrare, de a fi atent şi a gândi, aduce după sine rezultate slabe la învăţătură;
• Scăderea încrederii în propriile capacităţi, stimă de sine slabă, imagine de sine negativă se leagă uneori de ideea “nu sunt demn să fiu iubit. De aceea mama/tata m-au părăsit”;
• La vârsta adolescenţei ei se pot îndepărta de părinţi, împrietenindu-se cu tineri ce apelează la comportamente de risc. Din dorinţa de a fi văzut, apreciat, de a apartine, ei pot face abuz de substanţe precum alcool, droguri sau sex neprotejat. Dependenţa de jocuri de noroc poate apărea şi ea în acest context. Refugiul în mâncare şi apariţia ulterioară a tulburărilor alimentare precum anorexia, bulimia sau obezitatea sunt şi ele reacţii des întâlnite;
• În cazuri extreme furia poate fi îndreptată asupra propriei persoane. Astfel automutilarea şi, în situaţii extreme, gesturile suicidare sunt expresia unei autoagresivitati maxime.

Pe termen lung reacţiile pot fi:

• Afectarea modului în care în viaţa adultă aceştia vor percepe lumea– ca pe un loc nesigur, plin de pericole, neprimitor şi neprietenos;
• Comportamentul în relatii- poate o incapacitate de a crea relaţii de ataşament solide, codependenta ca mod de raportare în cuplu-a face pe plac celuilalt, că singurul mod de a fi văzut, ascultat, iubit;
• Neîncrederea în ideea de familie, de cuplu;
• Un sentiment de neajutorare permanent, un rol de victimă eternă;
• Stări de depresie accentuată, anxietate, atacuri de panică, dependenţe de diferite forme;
• Dificultăţi de a se integra în grupuri.

În concluzie

Cu cât sănătatea psihică a copiilor este pusă pe primul loc, cu atât copiii vor face faţa mai bine stresului provocat de acest eveniment. 

Pentru a sprijini copiii, putem apela la ajutorul unei persoane specializate în acest sens. Psihoterapia individuală, psihoterapia cuplului de părinţi şi psihoterapia copilului sunt modalităţi prin care putem preveni sau îmbunătăţi modul de reacţie la traumă.

Putem apela şi la consiliere, cerând sfaturi legate de anunţarea divorţului, de gestionare a propriilor emoţii şi a trăirilor celor mici. 

Articol scris de psihoterapeut Cristina Zamfir.